Ești aici: Acasă » Actualitate » Articol fără titlu, fiindcă niciun nume nu poate descrie experienţele traumatizante ale pacienţilor în spitalele din România.

Articol fără titlu, fiindcă niciun nume nu poate descrie experienţele traumatizante ale pacienţilor în spitalele din România.

Mă numesc Maria Pădure, am 25 de ani şi sunt o tânără care îşi doreşte să trăiască într-o ţară în care şpaga să nu mai fie la ordinea zilei. Să nu mă mai sufoce la orice pas, pe mine sau pe cei apropiaţi mie, să nu mai simt presiunea specifică atunci când nu întind un plic cu bani, să nu mai fiu tratată altfel doar pentru că nu dau şpagă.

Recent, o rudă de-a mea a ajuns la Urgențe. Nu era vorba de un accident grav și în mod paradoxal timpul petrecut în spital a produs adevărata traumă. Un medic iresponsabil a delegat o asistentă să-i pună în ghips mâna, acțiune ce a dus la o infecţie de toată frumuseţea.

E trist că în România un om cu probleme de sănătate care necesită intervenţie de urgenţă merge mai întâi la bancă să retragă bani şi apoi la spital. Încă de la primele semne de boală, omul se gândeşte la toate cheltuielile implicate de spitalizare.

Ei bine eu nu sunt de acord. De fapt, mă împotrivesc atât de tare încât aproape că doresc să mă îmbolnăvesc eu, să ajung în spital să dau spagă şi să fac un flagrant de toată frumusţea. Nu e suficient că plătim impozite la Casa de Asigurări de Sănătate? Nu e suficient că au salariu când alţii mor de foame? E oare atât de greu să rămâi vertical în faţa tentaţiilor? Teoretic, spitalele de stat asigură servicii de urgenţă gratuite pentru pacienţi, însă cu toate acestea se constată că de cele mai multe ori spitalizarea la stat e la fel de scumpă ca la spitalele private.

Fiindcă de curând am făcut mai multe vizite în spital, am putut să surprind personal ce se întâmplă acolo. Mai mult, am ascultat poveștile rudei mele care era internată, dar și ale altor pacienți. Povestesc în continuare despre cum le-am văzut pe asistentele din spital, prima linie din ”armata” spitalului.

Dictatura asistentelor

Uniforma asistentelor este de culoare albastru deschis, formată din pantalon lung şi bluză cu mânecă scurtă. Bluza are 2 buzunare, situate cam la nivelul burţii. La prima vedere, buzunarul are forma unui pătrat cu latura de 15 centimetri, dar cred că din cauza uzurii a ajuns să fie un pătrat alungit. De cele mai multe ori, buzunarul are ceva obiecte în el, care sunt aşezate în aşa fel încât acesta stă deschis vreo 5 centimetri. Seamănă cu o gură deshisă, hulpavă, care îţi cere  încontinuu de mâncare.

Acest buzunar arată foarte ciudat, pare că este luat de la o uniformă mai veche şi pus la una nouă, atât de uzat pare. E lărgit, alungit, puţin mai terfelit, materialul mai tocit.

În acest buzunar încape orice: ciocolată, cafea, bomboane, dar parcă nimic nu se potriveşte mai bine decât bancnota de 5 sau 10 lei. Ce-or fi zicând: dacă statul ne dă salarii mici, măcar buzunarele să fie mari, să colectăm de la pacienţii care, cu gândul la moarte prin spitale, vor da şi ultimul ban strâns cu sudoare la saltea ca să trăiască.

Asistentele medicale sunt cele care vizitează pacientul de câteva ori pe zi (numărul de vizite este direct proporţional cu numărul şi valoarea donaţiilor). Ele asigură tratamentul stabilit de medici, iar, dacă le lărgeşti buzunarul, îţi lasă numărul de telefon să le contactezi în cazul în care ai dureri sau neplăceri ca să-ţi mai dea un calmant care oricum era deja recomandat de şeful secţiei.

Mai mult, există o procedură  şi pentru administrarea tratamentului. La anumite ore, asistentele umblă prin spital cu un cărucior în care îşi pun toate medicamentele şi injecţiile pe care urmează să le administreze pacienţilor. Neîncrederea, frica de moarte, dorinţa de a trăi şi de a fi tratat corect sunt atât, dar atât de mari, încât pacientul contribuie la uzura buzunarelor la fiecare vizită. Cu atât mai mult cu cât există vorbe şi temeri printre pacienţi că, de fapt, pentru că asistentele nu desfac fiola cu medicamentul intravenos în faţa ta ci la uşă, unde nu poţi vedea ce anume pune în seringă, în ce cantitate şi cu ce precizie, există o şansă foarte mare ca, de fapt, pentru că nu ai cotizat cât trebuie, asistenta să nu-ţi administreze tratamentul exact aşa cum acesta a fost prescris de medici.. Mai mult, circulă şi vorba că, de fapt, o parte din medicamente se vând, iar ce rămâne se împarte la pacienţii care au nevoie de ele. Deci, practic, pacientul plăteşte pentru un medicament pe care oricum ar fi trebuit să îl primească.

Dictatura asistentelor nu se opreşte aici. Pentru intervenţia cuvenită primeşti informaţii preţioase de genul programul de lucru al medicului care te-a operat, informaţiile trecute pe fişa pacientului, numele şi rolul medicamentelor administrate sau numărul de zile pe care le mai ai de petrecut în spital. Nu dai, nu ştii. Şi nu poţi să nu ştii, pentru că e viaţa ta şi simţi că înnebuneşti atunci când nimeni nu te bagă în seamă, iar timpul petrecut de asistente lângă tine este de maxim 20 de secunde, şi acelea oricum superficiale pentru că se plâng de câtă treabă au, câţi pacienţi au nevoie de ele şi cât de greu le este să se decidă cum să-şi împartă timpul.. .

Altfel, eşti ca o mobilă în podul casei pe care o ştergi de praf o dată pe an cu cel mai prost praf de curăţare, şi acela amestecat cu apă.

Este, totuşi, de remarcat buna creştere a asistentelor, care, deşi îţi spun că nu e nevoie să le oferi nimic, îţi mulţumesc pentru intenţie şi, ca bonus, primeşti un zâmbet. Super ofertă de la dumnezeul spitalelor!

Şi din păcate acţiunea va continua. Pacienţii oferă mulţumiri pentru că le oferă şi alţii şi pentru că se tem că altfel problema lor medicală nu se va rezolva.

***

Cineva zicea o dată că în România ai nevoie de bani şi ca să mori, pentru că fără cele zece pomeni şi încă pe atâtea parastase, fără prosoape, preoţi, bocitoare profesioniste, loc de veci în zonă rezidenţială şi haine negre de doliu pentru urmaşi care să le ajungă patru anotimpuri, sufletul tău nu ajunge rai. Ce să mai zicem atunci când vine vorba despre a trăi..Ha!

Lipsa moralităţii şi a eticii, corupţia, au ajuns în România la cote imense. Inclusiv faptul că eu scriu acum acest articol şi nu produce niciun efect real este grav. Din dorinţa de a avea mai mult, mai bun, mai calitativ ne-am obişnuit să dăm şpagă pe moment considerând că ne-am rezolvat delicat problema. Dar, domnilor şi doamnelor, intelectuali, muncitori, bugetari, corporatişti sau pensionari…de ce vreţi să plătim de 2 ori pentru acelaşi serviciu? Haideţi măcar să decidem: în cazul spitalelor – vrem servicii private? Păi hai să scoatem toate impozitele şi să trăiască doar cei bogaţi care îşi vor permite să plătească şi să lăsăm corporaţiile să stabilească preţul cu mica intervenţie a statului sau hai să avem un sistem de stat funcţional, unde plătim doar o dată şi cu toţi suntem trataţi egal. Dar NU să avem un serviciu considerat de stat, dar la care, de fapt, cotizăm încă o dată, pentru că pentru mine, ca tânăr în România nu este un lucru demn de mândrie sau linişte. Îmi doresc o ţară în care măcar când sunt bolnavă să fiu liniştită pe patul spitalului, pentru că oricum în rest lupt aproape singură cu un sistem care nu numai că nu îmi oferă mare lucru, dar mă şi dă la o parte pentru că nu am neamuri angajate unde trebuie sau nu rostesc numele care trebuie.

Încă mai cred şi mai lupt şi mai scriu pentru şi despre un viitor mai bun. În ROMÂNIA, nu în altă parte.

PS: doresc pe această cale să le mulţumesc celor 4 medici bucureşteni care s-au ocupat de cazul pacientei despre care am vorbit în acest articol, pentru că refuzul de a primi bani nu a fost urmat de mâna dreaptă întinsă spre plicul stufos. A fost un refuz simplu, un zâmbet şi urări de sănătate. Respect!

Comentarii

comentarii

Copyright 2012 Fundația SynergEtica.

Scroll to top